Ce trist e-atunci când ai să plângi
Că i-ai făcut cuiva vreun bine...
Ca rana de la cel iubit
Nu mai este-n infinit,
Nu-i altă rană să-nvenine,
Și nu-s suspinuri să te-aline.

Să nu-ncetăm a face bine
În nici o vreme cât trăim,
Ci-ntotdeauna el să crească.
Tot binele din noi se uscă
Și piere, când nu-l dăruim,
Și pe Hristos nu-L proslăvim.

Nimic nu prețuiește omul
Ca binefacerea dorită.
Dar nici disprețuiește-adesea
Ca ceea ce uneori primea,
Ca binefacerea primită
Și nici cu gândul răsplătită.

Când cere omul și-i în lipsă
Îi pare mult și-un lucru mic.
Când a primit și-i trece lipsa,
Nu mai este tot așa:
Și-un mare dar e ca nimic
Și-atunci cum să nu mă-oftic.

Chiar și cel străin ți-e rudă
Când la greu îți face bine.
Dar străin e chiar și-un frate
Ce de răni îți face parte
Și în loc să ți le-aline,
El se poartă rău cu tine.

Omul rău nu ține seamă,
Orice bine-ar fi să-i vină.
Dar în foc va arde mâna
Ce-a primit întotdeauna,
Ce-a primit și nu se-nchină
Domnului de voie bună.

Binefacerea făcută
Unui ticălos e-așa:
Cum ai arunca în mare,
Vrând să faci bună lucrare
Apa din fântâna ta.
Nimic bun nu-i rezolva.

Cel ce face bine-atuncea,
Când el poate face rău,
Dar nu-l biruie ispita,
Merită nemărginita
Prețuire-n drumul său.
E plăcut lui Dumnezeu.

Nu numai pentru-acel bine
Ce atuncea l-a făcut,
Ci și pentru răul care
Nu l-a pus în aplicare,
Îl putea, dar nu l-a vrut,
Domnu-l l-a-ntărit mai mult.
Amin.
(Marți, 20 octombrie 2020)